Esenţa în substanţe materiale, imateriale şi în Dumnezeu la Avicenna şi la Toma din Aquino
Opusculul autentic “De ente et essentia” a lui Toma din Aquino reprezintă concilierea între neoplatonismul augustinian tradiţional oficial în Biserică şi aristotelismul arabizant filtrat în Al-Farabi, Avicenna, Averoes şi o sinteză reuşită între filosofie şi teologie. Toma se remarcă în scolastica europeană în special prin calitatea expunerii sistematice (summa), realismul tomist definindu-se prin relaţia intimă între discursul ontologic şi perspectiva gnoseologică, metafizica lui fiind numită “ ontologie a fiinţării” şi “ intellectualisme existentiel” .
Toma acordă atenţie primordială triadei conceptuale ens/essentia/esse, lucrul existent, esenţa, fiinţarea, avându-şi sursa în dualismul aristotelic materie-formă, dar la Toma acest cuplu e o pură potenţă, actualizabilă prin fiinţare (esse). Cel care a facut distincţia între esse şi essentia e Avicenna (pe numele său adevărat Ibn Şina), atunci când a afirmat că Dumnezeu nu deţine esenţă proprie căci în Dumnezeu esenţa şi existenţa se confundă.
Toma a combinat ontologia aristotelică, ontologia fiinţării şi filosofia participării cu motivele creaţioniste ale lui Avicenna şi Augustin dar adevărata lui îndrăzneală cu reverberaţii în istorie constă în a prezenta Fiinţa Supremă, pe Dumnezeu, ca un scop al intelectului uman, în sfera lui “esse”. Avicenna vede în fiinţare doar un accident al esenţei, lucru cu care Averroes şi Toma nu sunt de acord. Avicenna e primul care corijează determinismul aristotelic într-un sens creaţionist.
Referindu-se la esenţa substanţelor compuse, Toma dă ca exemplu sufletul şi corpul omului pentru formă şi materie şi le conferă loc special în capitolul al II-lea din opusculul „De ente et essentia”. Esenţa este ceea ce semnificăm prin definiţia lucrului, iar definiţia substanţelor materiale naturale cuprinde forma şi materia. Esenţa nu semnifică relaţia dintre materie şi formă sau relaţia dintre formă, materie şi altceva din afară, căci ar fi ceva accidental şi exterior şi acest lucru nu se potriveşte cu definiţia esenţei. Avicenna şi Averroes (pe numele său adevărat Ibn-Roşd) văd în acelaşi mod : „Quidditas...composita est ex forma et materia; haec enim est qudditas compositi et quidditas est haec compositio” şi „ Natura quam habent specie sin rebus generabilibus, est aliquod medium, id est compositum ex materia et forma”.
Materia este principiul individuaţiei, dar pentru a nu cădea în ambiguitate, trebuie să precizăm că materia luată în considerare sub dimensiuni determinate, nu cea luata în sens comun, ci numai materia desemnată este principiul individuaţiei. Trebuie să avem clarificat faptul că în definiţia omului se include materia ne-desemnată. Desemnarea individului raportat la specie se face prin materia care este determinată de anumite dimensiuni, iar desemnarea speciei, raportată la gen se face prin diferenţa constitutivă dedusă din forma lucrului.
Forma fiinţei animate este cuprinsă implicit în forma corpului, în măsura în care corpul este genul fiinţei animate. Fiinţa animată este un gen în măsura în care semnifică un anume lucru, din a cărui formă pot decurge capacitatea de percepere şi mişcarea, doar să fie un suflet dotat cu simţire şi cu raţiune.
Genul nu semnifică numai materia, ci semnifică în mod nedeterminat întregul care se află în specie, iar diferenţa semnifică întregul, nu doar forma. Genul este dedus din materie chiar dacă el nu este materie. Atunci când rostim cuvântul “animat” avem în vedere ceva ce are suflet dar nu se determina ceea ce fiinţează. Avicenna spune că genul, în cazul diferenţei nu este înteles ca o parte a esenţei acesteia ci doar ca un fiind din afara esenţei, asa cum un subiect fiinţează prin raportare la conceptul proprietăţilor sale. Omul este alcătuit din corp şi din suflet şi spunem aşa deoarece alcătuieşte un al treilea lucru, omul, care nu este nici numai corp, nici numai suflet, însă nu putem spune că omul este alcătuit din animat şi din raţional, ci că omul este un animat raţional. Niciun lucru compus şi niciun concept nu preia predicaţia conceptelor din care este alcătuit, aşadar definiţia nu este un gen sau o diferenţă.
Esenţa speciei este semnificată prin numele „om”, „om” este predicat în legatura cu Socrate, „umanitatea” desemnează calitatea datorită faptului pentru care omul este om, şi nu materia desemnată. Partea nu poate fi predicată în legătură cu întregul, iar conceptul umanitate nu este predicat nici în legătură cu omul, nici în legătura cu Socrate, aici înţelegem spusele lui Avicenna că quiditatea unui compus nu este identică cu compusul căruia îi aparţine acea quiditate, deşi acea quiditate însăşi e compusă.
Numele om si numele umanitate semnifică esenţa omului. Om semnifică esenţa ca întreg, în măsura în care nu face abstracţie de desemnarea materiei ci o conţine implicit şi indistinct, aşa cum genul conţine diferenţa, iar numele om este predicat în legătură cu indivizii. Numele umanitate semnifică esenţa ca parte, în măsura în care face abstracţie de orice desemnare, rezultă că umanitate nu este predicat în legătură cu indivizii umani.
Avicenna afirmă că raţionalitatea nu este diferenţă, ci principiu al diferenţei deoarece noţiunile de gen şi de specie se potrivesc esenţei în măsura în care aceasta este semnificată ca întreg, precum prin om sau animal, esenţa cuprinde implicit şi indistinct acel întreg care se regăseşte în individ. În lucrarea „Despre suflet” Averroes afirmă că : „intelectul este cel care produce universalitatea în lucruri” confirmat şi de Avicenna în „Metaphisica” , „Universaliter non habet esse nisi in anima”, dar Toma îl combate pe Averroes pentru ceea ce spune în cartea a III-a, căci din universalitatea formei recunoscute prin intelect a vrut să deducă unitatea intelectului în toţi oamenii. După Toma, natura umană deţine un concept uniform pentru toţi indivizii care există în afara sufletului, ea este o întruchipare unică pentru toţi indivizii, care conduce singură la recunoaşterea tuturora, în măsura în care sunt oameni. Pe baza faptului că natura umană deţine o asemenea relaţie cu toţi indivizii, intelectul descoperă conceptul de specie şi şi-l însuşeşte.
Aşadar conceptul de specie nu ţine de ceea ce-i convine conform unei tratări absolute, nici de accidentele care însoţesc esenţa conform fiinţării deţinută în afara spiritului, ci ţine de accidentele care însoţesc esenţa conform fiinţării pe care aceasta o deţine în intelect.
În substanţele separate, imateriale, esenţa trebuie căutată în suflet, în spirit şi-n cauza primă. Forma conferă fiinţă materiei, materia nu poate fiinţa fără vreo formă, însă nu e imposibil ca o formă să fiinţeze fără materie. Forma nu se află în relaţie de dependenţă faţă de materie. Nu este necesar ca esenţele sau quidităţile spiritelor să fie altceva decât forma însăşi.
În concluzie, esenţa substanţei compuse e formă şi materie şi poate fi semnificată fie ca întreg, fie ca parte, ca urmare a desemnării materiei, esenţa lucrului compus nu poate fi predicat în legatură cu acel lucru compus, nu se poate spune despre om că este quiditatea sa, iar esenţa substanţei simple este numai formă, nu poate fi semnificată decât ca întreg, iar despre o substanţă simplă poate fi predicată esenţa sa.
Avicenna spune: „Quidditates autem omnis simplicis est ipsummet simplex. Nihil enim est receptibile suae quiditatis” , „Nec hae intelligentiae sunt convenientes in specie, ita ut individua suorum intentionum sunt convenientia” , iar aceste distincţii ocupă loc central în angelologia tomistă. Fiecare înger este unic prin esenţa sa, căci în cazul îngerilor nu există diferenţă individuală, fiecare înger reprezintă o specie cu un singur individ, şi, nefiind materiale, spiritele nu sunt nici individualizabile. Aceste substanţe sunt forme pure, dar sunt amestecate cu potenţialitatea (permixtio potentiae), care caracterizează fiindurile inferioare. Orice creatură e caracterizată de acest amestec între act şi potenţă, însă gradul de amestec determină locul creaturilor în ierarhia cosmică. Pe ultima treaptă se află materia non-desemnată, ca pură potenţă, lipsită de actualitate, iar pe treapta supremă se află Dumnezeu ca actualitate pură. În cazul spiritelor e necesar să existe o fiinţare în afara formei, de aceea spiritul e formă şi fiinţare. Orice lucru a cărei fiinţare este altceva decât natură îşi obţine fiinţarea de la altceva, care se raportează la sine ca la o cauză primă, ceea ce presupune cauza fiinţării pentru toate celelalte lucruri, aşadar spiritul e formă şi fiinţare şi-şi primeşte fiinţarea de la Fiindul prim, Fiinţarea pură, Cauza primă, Dumnezeu. Forma sau quiditatea, care este spiritul, se află în raport de potenţialitate faţă de fiinţarea pe care o primeşte de la Dumnezeu, care se comportă ca actualitate. Specific îngerilor e potenţialitatea şi actualitatea, nu forma şi materia, fiind compuşi din „ce este” şi „fiinţare”. Quiditatea spiritului este spiritul însuşi, iar fiinţarea sa e primită de la Dumnezeu. Spiritul superior e cel mai aproape de Fiindul Suprem şi deţine mai mult din actualitate şi mai puţin din potenţialitate. Intelectul potenţial al omului se află atât de aproape de lucrurile materiale, încât participă la fiinţa sa, şi sufletul şi corpul ajung să rezulte o singură fiinţă.
Însă Dumnezu se află la antipod, iar esenţa e însăşi Fiinţarea Sa. Nu se încadrează în vreun gen sau specie, deoarece ar trebui să deţină o quiditate în afara fiinţării sale. Dumnezeu este Fiinţare pură şi nu i se mai poate aduce nicio adăugire. Dumnezeu deţine toate perfecţiunile şi demnităţile din toate genurile care se manifestă în El ca unitate. Dupa părerea lui Toma, Dumnezu este causa prima al altor lucruri dar nu este causa sui, nu-şi e propria Lui cauză eficientă Lui Însuşi . Individuaţia cauzei prime, care este fiinţare pură are loc exclusiv prin bună-voinţa Sa. În concluzie, Dumnezeu este unica Fiinţă (ens) unde esenţa (essentia) şi fiinţarea (esse) coincid.
Dupa Avicenna, „fiinţa” şi „lucrul” sunt ceea ce percepe intelectul mai întâi, aşadar fiinţa ne însoţeşte absolut toate reprezentările, dar ea nu este absolut simplă, ci se dedublează nemijlocit în fiinţa posibilă şi fiinţa necesară. Fiinţa posibilă este o fiinţă care poate exista, dar ea nu va exista niciodată dacă nu va fi determinată de o cauză, astfel se va dedubla şi posibilul în pură potenţialitate şi potenţialul prin esenţă care este necesar în fapt, deoarece cauza lui există şi-l va produce cu necesitate. Ceva care nu poate să nu existe rămîne tot un „posibil", atîta timp cît nu propria lui esenţă este cea care îl face să nu poată să nu existe. Necesarul, dimpotrivă, este ceea ce nu are cauză şi care, în virtutea propriei lui esenţe, nu poate să nu existe. Posibilele există, prin urmare există şi un necesar, o cauză a existenţei lor, care este Dumnezeu. În concepţia lui Avicenna, Dumnezeu este „Necesitatea de a fi”, aşadar El posedă existenţă numai în virtutea propriei esenţe sau, esenţa este în El una cu existenţa, de aceea este Dumnezeu de nedefinit şi inefabil. Cazul lui Dumnezeu este unic, şi nu ne putem pune întrebarea Quid sit? deoarece El nu deţine vreun quid şi nu putem obţine răspuns. Tot ce nu este decît posibil are o esenţă şi, cum prin definiţie această esenţă nu-şi are în sine raţiunea existenţei, trebuie să spunem că existenţa oricărui posibil este într-un fel un însoţitor accidental al esenţei lui. Acest accident poate, de fapt, s-o însoţească în mod necesar, în virtutea caracterului necesar, al cauzei sale, dar, de drept, nu rezultă cu necesitate din esenţă, pentru că nu decurge din esenţă ca atare. În tot ce nu este Dumnezeu, esenţa se deosebeşte aşadar de existenţă.
Distincţia dintre fiinţa posibilă şi fiinţa necesară joacă la Avicenna acelaşi rol pe care-l joacă Unul şi multiplul la Plotin, Însăşi Fiinţarea şi fiinţele la Toma.
Despre spirite, Avicenna şi ulterior Toma, cred că în ele nu se găseşte o multitudine de indivizi de aceeaşi specie, în afară de sufletul uman care e unit cu corpul. În cazul lor, fiinţarea este altceva decât esenţa, care se manifestă în afara materiei, aşadar fiinţa lor nu este absolută, ci determinată şi limitată de capacitatea naturii receptoare, însă quiditatea lor este absolută, nedobândită. Din „Liber de causis” aflăm: ”Et virtus quidem eius non est facta infinita nisi inferius, non superius”. Spiritele sunt finite din punct de vedere al fiinţării lor, căci îşi primesc fiinţarea de la Fiindul Suprem, dar din punct de vedere al laturii inferioare, formele lor nu sunt delimitate de capacitatea unei materii de a le primi.
Individuarea sufletului uman depinde de un corp, căci sufletul îşi dobândeşte fiinţarea individuată prin corpul care îi este actualitate, dar doar atât cât priveşte începutul, nu şi sfârşitul, căci individuaţia nu dispare în mod necesar odată cu suprimarea corpului. Avicenna afirmă: „Singularitas ergo animarum...incipit esse cum corpore tantum...postea animae sunt separatae sine dubio a corporibus”.
Quiditatea nu le este identică cu fiinţarea, aşadar pot fi predicate, de aceea în cazul lor se manifestă genul, specia şi diferenţa. Avicenna face distincţie între genul şi diferenţa substanţelor materiale şi imateriale, pentru cele alcătuite din materie şi formă, genul se desprinde din ceea ce este material în lucruri, în diferenţă din ceea ce este formal în ele; forma: „este diferenţă simplă a ceva care se constituie prin ea” „o diferenţă simplă nu deţin decât speciile ale căror esenţe sunt alcătuite din materie şi formă” . La substanţele imateriale, genul se desprinde din esenţă, dar diferă datorită gradului de apropiere sau depărtare faţă de potenţialitate şi actualitate.
Datorită opuscului „De ente et essentia” ştim că „Filosoful” acceptat de scolastici era Aristotel, ştim cine era „Comentatorul”, Averroes, ştim deasemenea că traiectoria gândirii lui a fost scăldată în schemele filosofice ideatice ale lui Boethius, Plotin, Augustin şi mai cu seamă în aristotelismul mozarab. Toma a reuşit, într-un climat ostil filosofiei, căci episcopul Parisului, Ettiene Tempier a ajuns chiar să respingă şi aristotelismul din cauza teoriei averroiste, care afirma că intelectul este acelaşi în toţi, în Dumnezeu şi în oameni, să reconcilieze filosofia cu doctrina creştină, cu ajutorul lui Albertus Magnus, călugăr dominican şi magistru la Paris .
Tot prin această lucrare a lui Toma am aflat că esenţa rămâne universală deoarece există materia signata şi de tripla distribuţie a esenţei: gen-materie, specie-compus, diferenţă-formă ansamblând esenţa individuată precum şi de faptul că semnificarea esenţei ca întreg este individualul, adică omul, iar ca parte este universalul, adică umanitatea.
Esenţa în sine nu poate fi universală deoarece nu are nici unitate, nici comunitate. Esenţa din indivizi nu poate fi universală deoarece este plurală, aşadar esenţa universală trebuie căutată în suflet.
Chiar dacă titlul acestei lucrări încorporează doar esenţa, fiinţarea şi fiinţa, ens şi esse sunt centrul de greutate al lui Toma, însă ele sunt împletite strâns de essentia, căci nicio non-fiinţare n-are esenţă.
BIBLIOGRAFIE:
• Thomas de Aquino, De ente et essentia,Despre fiind şi esenţă, Ediţie bilingvă, Traducere, Introducere şi comentarii de Eugen Munteanu, Editura Polirom, 1998.
KORPOS DIANA
Masterat
Anul I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu