Plotin

Lumea plotiniană introdusă
prin tratatul al VI-lea al Enneadei I.
“Despre Frumos”

Secolele al II-lea şi al III-lea par un tărâm secat de idei şi impregnat de sofism. În mijlocul acestuia se naşte, pentru a-i combate pe sofişti, un al doilea Socrate, Ammoniu Sakkas, care va deveni dascălul lui Plotinos.
Plotin era originar din Egipt, mai exact din Lyko. În scriere a avut un debut târziu, la vârsta de 50 de ani. A scris ocazional, în funcţie de subiectele dezbătute în cadrul întrunirilor filosofice. Toate ideile lui Plotin încolţeau în vârtejul discuţiilor. “Stilul lui Plotin … reda mişcarea unei gândiri vii”, după cum spune Emile Brehier , “având mai multe idei decât cuvinte”, după părerea discipolului său, Porfir .
Plotin (204 - 270) se adresa unui grup restrâns, iniţiat şi instruit în filosofie, şi discuta în cadrul întrunirilor filosofice, iar scrierile sale nu le recitea niciodată, încredinţându-i-le lui Porfir pentru a le ordona şi supune corecturii. Cunoscutele “Enneade” ale lui Plotin sunt de fapt transcrieri ale dezbaterilor vii asupra unor subiecte de circularitate, care aparţineau lui Platon, Aristotel şi stoicilor.
Numele adevarat al lui Porfir era Malh, care în traducere din tyriană (Porfir era originar din Tyr) în greacă, înseamnă Basileu, rege, iar numele de Porfir i-a fost dat de către fostul dascăl de la şcoala ateniană de retorică, de la aprigul critic, Cassius Longin.
Acesta a scris un tratat dedicat lui Plotin şi lui Ameliu Gentilian, intitulat “Despre scopul ultim”, unde le recunoaşte erudiţia, originalitatea şi bogăţia problematicii, dar le imputa carenţa caracterului tehnic.
Întâlnirea lui Porfir cu Plotin a fost tot una târzie. Porfir avea deja 30 de ani, iar Plotin 59, iar Plotin îl avea deja în companie ca discipol pe Ameliu, deja de 18 ani, şi a avut loc în timpul celui de-al zecelea an al împăratului Galien şi a soţiei sale, Salonina. Porfir a editat “Enneadele” la 68 de ani, dupa 30 de ani de la moartea lui Plotin.
Pentru a afla răspunsul de ce Porfir a editat tratatele lui Plotin, trebuie să ţinem cont de citatul lui Porfir din “Viaţa lui Plotin”: “Astfel, cu precădere lui – care de mai multe ori se înălţa cu ajutorul imaginilor minţii pe căile trasate de Platon în Banchetul, i s-a arătat zeul acela care nu avea formă, nici consistenţă, deoarece era aşezat dincolo de Inteligenţă şi inteligibil. De zeul acesta şi eu, Porfir spun că m-am apropiat şi m-am unit cu el o singură dată, acum când pătrund în al şaizecişioptulea an al vieţii mele”, aşadar în urma comuniunii mistice i se releva lui Porfir sensul plotinian în totalitatea sa. Datorită lui, putem să plutim acum în viziunea plotiniană a inefabilei comuniuni cu Unul, Binele, care conţine inerent toate Principiile pure de virtuţi.
“Purtat într-un fel de valul Spiritului însusi, săltat de acest talaz, care, într-un fel se umfla, văzătorul a văzut deodată, fără să vadă cum a văzut, dar viziunea, umplându-i ochii de lumină, nu mai lăsa să se vadă nimic altceva cu lumina aceasta, ci lumina însăşi era obiectul viziunii. Căci în acest obiect al viziunii, nu există, pe de o parte, ceea ce se vede şi, pe de altă parte, lumina lui, nu există gânditor şi obiect al găndirii, ci doar o limpezime strălucitoare, care a dat naştere acestor lucruri mai târziu … Astfel, Binele, e numai lumină!
Plotin creează imagini în mişcare, “imagine dinamică” şi “imagine tendinţă” după cum le numeşte Emile Brehier: ”Imaginea la Plotin nu e doar un ornament exterior, ci un element integrant al gândirii” . ”Vedem cum imaginea, prin modificări convenabile, se apropie atât de mult de idee, încât tinde să devină o viziune directă, nemijlocită a acesteia.”
Pentru a înţelege mai bine climaxul şi anticlimaxul de la materie la Unu şi de la Unu la materie, putem să ne sprijinim pe mitul care explică apariţia omului. Titanii , fiii nopţii îl sfâşie pe pruncul divin, Dionysos, fiul Persefonei . Răsculaţii împotriva ordinii lui Zeus vor fi răzbunaţi de fulgerul Cronidului. De aici înţelegem mai bine că omul este prin natura sa o fiinţă duală: partea titanică, întunecoasă şi partea luminoasă, divină, care provine din risipirea trupului lui Dionysos. Apollo revine reparator şi cu un gest de element unficator reface pruncul adunându-i părţile risipite. De aici ni se relevă nemurirea sufletului şi importanţa acordată religiozităţii orfice. Orfismul apare aşadar, ca un imperativ necesar eliberării sufletului de trup la sfârşitul unor vieţi successive şi unirea, din nou, cu divinul din care provenea. Această taină a fost revelată poetului-pastor Hesiod pe muntele Helicon.
Plotin îl reprezintă pe Orfeu, care uneşte prin putere orfică, prin cântecul său contrariile, şi împacă duşmanii ca o nouă metempsomatoză în triada daimonică, Orfeu, Pythagora şi Platon, pentru contemplarea Unului, ca o “revenire de la multiciplitatea risipitoare şi apropiată de Nefiinţă, de marele Întuneric, de materia oarbă, spre comuniunea cu Unul etern şi liber de orice constrângere şi determinare”.
Ceea ce admiră Plotin la Aristotel, este tratarea contemplării ca valoare supremă a sufletului. Pentru Plotin, a contempla este egal cu a ieşi din limitat, a urca. ”Despre frumos” este primul tratat scris de Plotin, însă la editare ocupă doar locul al VI-lea din Enneada I. Acesta este un tratat care depăşeşte cu mult estetica, fiind un tratat în primul rând de metafizică şi reflectă ascensiunea sufletului pe calea eliberarii şi coborârea de la Unu la materie. Pentru Plotin există două tipuri de contemplaţie: metafizică, descendentă şi una care duce la identificarea contemplatorului cu obiectul contemplaţiei.
Sufletul este, prin natura sa, înrudit cu Binele, cu Unul şi de aceea orice amintire, orice urmă de înrudire, îl determină să se bucure şi să-l apropie fiindcă îi aminteşte de El şi de tot ce-I aparţine. Definirea frumosului, precum şi relaţia sa cu Binele, relaţia trup-suflet, porneşte de la Hyppias Maior a lui Platon.
Există frumosul de aici şi Frumosul de Acolo, asemănarea dintre ele constă în participarea lor la Ideea-Formă. Frumosul are parte de Formă şi de Temei. Lumina incorporală are şi Temei şi Formă. Focul, de exemplu e frumos în sine: e cel mai uşor corp, schimbă forma corpurilor cu care intră în contact, le conferă forma culorii de la el , răspândeşte lumină, străluceşte, este o Idee-Formă.
Atunci când sufletul recunoaşte prin văz, auz, frumuseţile obiectelor sensibile, are loc o trezire şi o amintire a Frumosului, unificând părţile disparate, de exemplu fiecare sunet participă la muzica întreagă. Amintirea naşte un amalgam de trăiri: uimire şi bucurie, teamă şi plăcere totodată, teama din cauza amintirii momentului de clivaj, de ruptură, de mânjire, de momentul atroce. Amintirea punctului întreg din origine trezeşte dorinţa de înălţare, de urcare a sufletului înspre lumina Binelui, Unului.
Frumosul din corpuri se purifică înspre îndeletnicirile frumoase din ştiinţe: “Este ca şi atunci când celor care urcă înspre sanctuarele templelor le sunt impuse purificări şi depunerile veşmintelor pe care le purtau înainte, pentru a urca apoi înspre acestea; până când, după ce a abandonat în ascensiunea sa tot ce este străin de divin, cineva va putea vedea singur şi numai cu sine Fiinţa pură, simplă, curată, de care toate depind şi înspre care se îndreaptă privirile tuturor şi care este Existenţa, Viaţa şi Inteligenţa”.
Frumosul de rang superior este Frumosul lăuntric. Frumosul din suflet trezeşte un amalgam de emoţii şi mai intense decât cele corporale. Acest frumos poate întregi virtuţi incolore, sufletul e oglinda chipului inteligenţei care răspândeşte lumina. Acest frumos intrinsec este capabil de a atinge realităţi, pe când tipul frumosului materiei atinge doar umbre şi simulacre.
Urâtul survine în frumos prin adaosul a ceva străin, prin amestec cu ceva inferior lui. Acesta are tendinţa şi dorinţa de a redeveni frumos, ceea ce era înainte. Frumosul provine din divin, el este destinat Fiinţelor, el este bun şi frumos totodată, precum urâtul este şi răul primordial.
Sufletul creeaza corpurile, pe care le ia în stăpânire şi le face frumoase. Corpurile din lumea sensibilă au doar posibilitatea de a participa la frumos, in potentia, nu şi in acto.
Orice suflet e sau universal în act, in acto şi particular în potenţialitate, in potentia (sufletul universal) sau e un suflet particular şi in potentia îşi păstrează universalitatea.
Dorinţa arzătoare de unificare se înalţă înspre Frumos, Bine, Unu dintr-o dragoste adevărată.
Frumosul îi modelează pe cei îndrăgostiţi de el, făcându-i frumoşi şi demni de a fi iubiţi, prin urmare nu are rost, nu trebuie să fugim după frumuseţile corporale, deoarece, căutând acest frumos, n-am prinde decât o nălucă frumoasă.
Privirea interioară trebuie, mai întâi, să stăruie asupra îndeletnicirilor frumoase, apoi asupra lucrărilor frumoase ale oamenilor buni, iar mai apoi, asupra sufletului omului bun. Prin introspectivă ochiul intern va vedea frumuseţile sufletului acolo unde sunt, iar unde nu, va vedea şi lipsa acestora, precum şi necesitatea de a recurge la şlefuirea propriului suflet, până la strălucire. Devenim sculptorii propriei statui interioare.
Inteligenţa este gândirea, instrumentul la îndemâna sufletului, prin care, acesta este condus dinspre lucrurile de jos, înspre cele superioare. Sufletul este Idee-Forma şi Temei, cu totul incorporal, intelectiv, aparţinând în totalitate divinului în care se află izvorul Frumosului şi toate virtuţile în stare de Idei pure, aşadar frumosul se află în tărâmul Ideilor-Formă, lângă Binele-principiu şi Frumosul-principiu.
Sufletului nu-i rămâne decât, prin contemplare ardentă şi asiduă a carenţelor din frumosul său, să tindă permanent să-l împlinească printr-o cale ascetică plotiniană, pentru ca, mai apoi, aflându-se pe cea mai superioară treaptă, să i se reveleze Unul, prin comuniune mistică: ”este nevoie ca cel care vede, să se facă asemănător şi identic cu lucru văzut, pentru a putea purcede la contemplare. Căci nu va putea vreodată un ochi să vadă soarele, dacă n-a devenit asemănător soarelui şi nici Sufletul n-ar putea să vadă Frumosul, dacă n-ar deveni el însuşi Frumosul. Prin urmare, orice Fiinţă să devină mai întâi divină la chip şi frumoasă dacă are de gând să contemple Divinul şi Frumosul.”



Bibliografie:
• Plotin, Enneada I, 6(I): Tratatul despre frumos urmat de Viaţa lui Plotin şi ordinea scrierilor acestuia Porfir - ediţie bilingvă – notiţe introductive, text grecesc, traducere, note, cuvânt lămuritor, addenda, bibliografie esenţială de Vasile Rus, Editura Antaios, 2000.
• Emile Brehier, Filosofia lui Plotin, traducere de Dan Ungureanu, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
• Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, traducere de Laurenţiu Zoicas, prefaţă de Cristian Badilita, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
• Pierre Hadot, Ce este filosofia antică? traducere de George Bondor şi Claudiu Tipurita, prefaţă de Cristian Badilita, Editura Polirom, Iaşi, 1997.




KORPOS DIANA