Neant

Neant,
Diana Korpos

Fara sa fiu intrebat
Am ajuns scafandru
Pierdut neantului.
Eu insumi sunt un pacat
Alunec incet si tandru
Impotriva mea si-a lui.

Sufar tot timpul. De ce?
Nu stiu sa inot in neant
E mult prea greu...
Nu stiu si nici nu-mi place
Ma inec, sunt beat.
Ma inec mereu.

De ce nu ma topeste
Flacara din mine?
Sunt de ceara.
O aripa imi creste
Sa ma chinuie
Sa ma doara...

Sunt rau. De ce nu vrea sa curga?
Sunt numai valuri,
Ce de stanci se bat.
Valurile se incurca
Si nu mai ajung la maluri
Sigur am primit sah mat.

Sunt desert. De ce nisipul
Nu se spulbera in vazduh
Ci e risipit in mine?
De ce sa fiu asa credul
Sa cred ca sunt pamant si duh?
Se sufoca-n vid stropul de ratiune.

Trandafirul negru

Trandafirul negru
Diana Korpos

O ceata romantic de deasa, parfum de zefir
Invaluie spinii unui negru trandafir.
Umbra lui ineaca idealurile, intuneca zarea,
Pe-un trandafir negru se-ntinde cararea.

E frumos, e negru, e original,
Te atrage, pare gingas, e fatal.
Aduce intuneric, singuratate, insomnie,
Amor rece de trandafir negru, melancolie.

E brosa de plumb de la gatul meu,
Imi place s-o port si totusi mi-e greu,
M-ameteste parfumul, dar ma simt integru,
Sunt pe deplin cucerit de trandafirul negru.

Inima sifonata

Inima sifonata
Diana Korpos

Inca mai bati, inima sifonata?
Si tremuri ca hartia creponata
In vant. Cum de mai rezisti?
respiri, traiesti, bati, risti.

Ferestrele cu priveliste gri in tine le-nchid
Ma mira ca poti respira-n vid.
Inima incretita de dureri
De ce nu cedezi, oare ce mai speri?

Esti acoperita cu zapada. Nu ingheti?
Se preling in tine fulgi beti
Asa mototolita, te-as pastra-n sertar,
Esti o viata care bate in zadar.

Vantul violet

Vântul violet
Diana Korpos

Vântul violet îmi tremură speranţele
Viscolul violet îmi sperie sufletul
Vântul violet încarcă cu plumb gândurile
Viscolul violet învineţeşte zefirul.

Vântul violet îmi şopteşte în culori
Viscolul violet înteţeşte furtuna
Vântul violet suflă leşin între flori
Viscolul violet împleteşte coroana.

Viscolul împrăştie vântul
În sufletul meu violet
Vântul risipeşte viscolul
Învineţind nisipul din deşert.

DIPLOMA DE VATMAN

Student la Cluj

Mi-a zis mama să învăţ,
Că altfel nu merit răsfăţ.
Dar în satul meu,
Eram un derbedeu.
Şi alţii erau derbedei.
De la cin’să învăţ, de la ei?
Aşa că m-am suit în al Clujului deal,
Crezând că-i Montreal,
Să mă bag în universitate,
Să pun botu' pe carte.
În loc de o universitate mare
Am găsit cămin cu calculatoare.
Agăţ fete de pe net
Şi am devenit cochet.
Mă scuzaţi, am greşit,
Impresar am devenit.
În cămin la etajul fetelor stau
Pe Piezişa zilnic beau.
Părinţii îmi trimit pachet,
Noaptea plec în After Eight
Să-mi găsesc şi eu un mate.
Când banii cu ochiu' îmi trag
Mă duc în Obsession the club.
Dacă banii-s subţirei
În Seven poţi să bei
Şi să dansezi pe masă, s-o inclini
Şi câştigi o butelie de vin.
În sesiunea de vară
Prin baruri, pe seară,
Studenţii stresati
Stau pe Piezişa etalaţi.
Ca pe litoral la Costineşti
Bei şi te îndrăgosteşti.
Fustiţe scurte pe fetiţe,
Maşini tari, fitze de fitze.
Nu stiu banul de unde le vine
Dar mie mi-e ruşine.
Le spun părinţilor că şi eu merit
Să-mi ia maşină pe un credit.
Dacă nu-mi ia eu am să mor!
Vreau să mă plimb pe Eroilor,
Cu scaunu lăsat pe spate
Ca şmecherii, măi bărbate!
Din dragostea de mamă
Am primit maşină
Dar creditul nu-l mai pot plăti. Vai!
Un job să caut? ăsta-i trai?
Din şofer de BMW, încă o data: Vai!
Am ajuns vatman pe Tramvai!!

Bancuri

Intalnire de bancuri Basescu si Chiuaua

Avea Basescu un chiuaua tare ascultator care ii indeplinea toate ordinele. Intr-o zi frumoasa de august Basescu s-a gandit sa plece la o plimbare cu iahtul. Se imbarca el pe iaht, intra intr-o camera si deodata bate cineva la usa: "Boc! Boc!...Boc! Boc!". Deschide Basescu usa, cine era? Micutul Chiuaua. Cum sa-l lase singurel, ii era mila de el asa ca l-a luat cu el pe iaht.
Insa o furtuna le tulbura linistea si plimbarea lor minunata. Iahtul se balangane, furtuna se inteteste. Chiuaua nu vrea sa moara inecat, nu si nu. Chiuaua isi ia curelusha si gaseste ca ornament un bonsai pe iaht si se hotaraste sa se spanzure de el. Basescu nici nu-l observa desi credeam ca il iubeste tare mult dar el e preocupat acum de salvarea propriei pieli. Un val imens rastoarna iahtul iar Basescu se ineaca. Niciunul n-a scapat, saracii...Dar totusi scapa cineva. Cine anume? Tot poporul roman.

Plotin

Lumea plotiniană introdusă
prin tratatul al VI-lea al Enneadei I.
“Despre Frumos”

Secolele al II-lea şi al III-lea par un tărâm secat de idei şi impregnat de sofism. În mijlocul acestuia se naşte, pentru a-i combate pe sofişti, un al doilea Socrate, Ammoniu Sakkas, care va deveni dascălul lui Plotinos.
Plotin era originar din Egipt, mai exact din Lyko. În scriere a avut un debut târziu, la vârsta de 50 de ani. A scris ocazional, în funcţie de subiectele dezbătute în cadrul întrunirilor filosofice. Toate ideile lui Plotin încolţeau în vârtejul discuţiilor. “Stilul lui Plotin … reda mişcarea unei gândiri vii”, după cum spune Emile Brehier , “având mai multe idei decât cuvinte”, după părerea discipolului său, Porfir .
Plotin (204 - 270) se adresa unui grup restrâns, iniţiat şi instruit în filosofie, şi discuta în cadrul întrunirilor filosofice, iar scrierile sale nu le recitea niciodată, încredinţându-i-le lui Porfir pentru a le ordona şi supune corecturii. Cunoscutele “Enneade” ale lui Plotin sunt de fapt transcrieri ale dezbaterilor vii asupra unor subiecte de circularitate, care aparţineau lui Platon, Aristotel şi stoicilor.
Numele adevarat al lui Porfir era Malh, care în traducere din tyriană (Porfir era originar din Tyr) în greacă, înseamnă Basileu, rege, iar numele de Porfir i-a fost dat de către fostul dascăl de la şcoala ateniană de retorică, de la aprigul critic, Cassius Longin.
Acesta a scris un tratat dedicat lui Plotin şi lui Ameliu Gentilian, intitulat “Despre scopul ultim”, unde le recunoaşte erudiţia, originalitatea şi bogăţia problematicii, dar le imputa carenţa caracterului tehnic.
Întâlnirea lui Porfir cu Plotin a fost tot una târzie. Porfir avea deja 30 de ani, iar Plotin 59, iar Plotin îl avea deja în companie ca discipol pe Ameliu, deja de 18 ani, şi a avut loc în timpul celui de-al zecelea an al împăratului Galien şi a soţiei sale, Salonina. Porfir a editat “Enneadele” la 68 de ani, dupa 30 de ani de la moartea lui Plotin.
Pentru a afla răspunsul de ce Porfir a editat tratatele lui Plotin, trebuie să ţinem cont de citatul lui Porfir din “Viaţa lui Plotin”: “Astfel, cu precădere lui – care de mai multe ori se înălţa cu ajutorul imaginilor minţii pe căile trasate de Platon în Banchetul, i s-a arătat zeul acela care nu avea formă, nici consistenţă, deoarece era aşezat dincolo de Inteligenţă şi inteligibil. De zeul acesta şi eu, Porfir spun că m-am apropiat şi m-am unit cu el o singură dată, acum când pătrund în al şaizecişioptulea an al vieţii mele”, aşadar în urma comuniunii mistice i se releva lui Porfir sensul plotinian în totalitatea sa. Datorită lui, putem să plutim acum în viziunea plotiniană a inefabilei comuniuni cu Unul, Binele, care conţine inerent toate Principiile pure de virtuţi.
“Purtat într-un fel de valul Spiritului însusi, săltat de acest talaz, care, într-un fel se umfla, văzătorul a văzut deodată, fără să vadă cum a văzut, dar viziunea, umplându-i ochii de lumină, nu mai lăsa să se vadă nimic altceva cu lumina aceasta, ci lumina însăşi era obiectul viziunii. Căci în acest obiect al viziunii, nu există, pe de o parte, ceea ce se vede şi, pe de altă parte, lumina lui, nu există gânditor şi obiect al găndirii, ci doar o limpezime strălucitoare, care a dat naştere acestor lucruri mai târziu … Astfel, Binele, e numai lumină!
Plotin creează imagini în mişcare, “imagine dinamică” şi “imagine tendinţă” după cum le numeşte Emile Brehier: ”Imaginea la Plotin nu e doar un ornament exterior, ci un element integrant al gândirii” . ”Vedem cum imaginea, prin modificări convenabile, se apropie atât de mult de idee, încât tinde să devină o viziune directă, nemijlocită a acesteia.”
Pentru a înţelege mai bine climaxul şi anticlimaxul de la materie la Unu şi de la Unu la materie, putem să ne sprijinim pe mitul care explică apariţia omului. Titanii , fiii nopţii îl sfâşie pe pruncul divin, Dionysos, fiul Persefonei . Răsculaţii împotriva ordinii lui Zeus vor fi răzbunaţi de fulgerul Cronidului. De aici înţelegem mai bine că omul este prin natura sa o fiinţă duală: partea titanică, întunecoasă şi partea luminoasă, divină, care provine din risipirea trupului lui Dionysos. Apollo revine reparator şi cu un gest de element unficator reface pruncul adunându-i părţile risipite. De aici ni se relevă nemurirea sufletului şi importanţa acordată religiozităţii orfice. Orfismul apare aşadar, ca un imperativ necesar eliberării sufletului de trup la sfârşitul unor vieţi successive şi unirea, din nou, cu divinul din care provenea. Această taină a fost revelată poetului-pastor Hesiod pe muntele Helicon.
Plotin îl reprezintă pe Orfeu, care uneşte prin putere orfică, prin cântecul său contrariile, şi împacă duşmanii ca o nouă metempsomatoză în triada daimonică, Orfeu, Pythagora şi Platon, pentru contemplarea Unului, ca o “revenire de la multiciplitatea risipitoare şi apropiată de Nefiinţă, de marele Întuneric, de materia oarbă, spre comuniunea cu Unul etern şi liber de orice constrângere şi determinare”.
Ceea ce admiră Plotin la Aristotel, este tratarea contemplării ca valoare supremă a sufletului. Pentru Plotin, a contempla este egal cu a ieşi din limitat, a urca. ”Despre frumos” este primul tratat scris de Plotin, însă la editare ocupă doar locul al VI-lea din Enneada I. Acesta este un tratat care depăşeşte cu mult estetica, fiind un tratat în primul rând de metafizică şi reflectă ascensiunea sufletului pe calea eliberarii şi coborârea de la Unu la materie. Pentru Plotin există două tipuri de contemplaţie: metafizică, descendentă şi una care duce la identificarea contemplatorului cu obiectul contemplaţiei.
Sufletul este, prin natura sa, înrudit cu Binele, cu Unul şi de aceea orice amintire, orice urmă de înrudire, îl determină să se bucure şi să-l apropie fiindcă îi aminteşte de El şi de tot ce-I aparţine. Definirea frumosului, precum şi relaţia sa cu Binele, relaţia trup-suflet, porneşte de la Hyppias Maior a lui Platon.
Există frumosul de aici şi Frumosul de Acolo, asemănarea dintre ele constă în participarea lor la Ideea-Formă. Frumosul are parte de Formă şi de Temei. Lumina incorporală are şi Temei şi Formă. Focul, de exemplu e frumos în sine: e cel mai uşor corp, schimbă forma corpurilor cu care intră în contact, le conferă forma culorii de la el , răspândeşte lumină, străluceşte, este o Idee-Formă.
Atunci când sufletul recunoaşte prin văz, auz, frumuseţile obiectelor sensibile, are loc o trezire şi o amintire a Frumosului, unificând părţile disparate, de exemplu fiecare sunet participă la muzica întreagă. Amintirea naşte un amalgam de trăiri: uimire şi bucurie, teamă şi plăcere totodată, teama din cauza amintirii momentului de clivaj, de ruptură, de mânjire, de momentul atroce. Amintirea punctului întreg din origine trezeşte dorinţa de înălţare, de urcare a sufletului înspre lumina Binelui, Unului.
Frumosul din corpuri se purifică înspre îndeletnicirile frumoase din ştiinţe: “Este ca şi atunci când celor care urcă înspre sanctuarele templelor le sunt impuse purificări şi depunerile veşmintelor pe care le purtau înainte, pentru a urca apoi înspre acestea; până când, după ce a abandonat în ascensiunea sa tot ce este străin de divin, cineva va putea vedea singur şi numai cu sine Fiinţa pură, simplă, curată, de care toate depind şi înspre care se îndreaptă privirile tuturor şi care este Existenţa, Viaţa şi Inteligenţa”.
Frumosul de rang superior este Frumosul lăuntric. Frumosul din suflet trezeşte un amalgam de emoţii şi mai intense decât cele corporale. Acest frumos poate întregi virtuţi incolore, sufletul e oglinda chipului inteligenţei care răspândeşte lumina. Acest frumos intrinsec este capabil de a atinge realităţi, pe când tipul frumosului materiei atinge doar umbre şi simulacre.
Urâtul survine în frumos prin adaosul a ceva străin, prin amestec cu ceva inferior lui. Acesta are tendinţa şi dorinţa de a redeveni frumos, ceea ce era înainte. Frumosul provine din divin, el este destinat Fiinţelor, el este bun şi frumos totodată, precum urâtul este şi răul primordial.
Sufletul creeaza corpurile, pe care le ia în stăpânire şi le face frumoase. Corpurile din lumea sensibilă au doar posibilitatea de a participa la frumos, in potentia, nu şi in acto.
Orice suflet e sau universal în act, in acto şi particular în potenţialitate, in potentia (sufletul universal) sau e un suflet particular şi in potentia îşi păstrează universalitatea.
Dorinţa arzătoare de unificare se înalţă înspre Frumos, Bine, Unu dintr-o dragoste adevărată.
Frumosul îi modelează pe cei îndrăgostiţi de el, făcându-i frumoşi şi demni de a fi iubiţi, prin urmare nu are rost, nu trebuie să fugim după frumuseţile corporale, deoarece, căutând acest frumos, n-am prinde decât o nălucă frumoasă.
Privirea interioară trebuie, mai întâi, să stăruie asupra îndeletnicirilor frumoase, apoi asupra lucrărilor frumoase ale oamenilor buni, iar mai apoi, asupra sufletului omului bun. Prin introspectivă ochiul intern va vedea frumuseţile sufletului acolo unde sunt, iar unde nu, va vedea şi lipsa acestora, precum şi necesitatea de a recurge la şlefuirea propriului suflet, până la strălucire. Devenim sculptorii propriei statui interioare.
Inteligenţa este gândirea, instrumentul la îndemâna sufletului, prin care, acesta este condus dinspre lucrurile de jos, înspre cele superioare. Sufletul este Idee-Forma şi Temei, cu totul incorporal, intelectiv, aparţinând în totalitate divinului în care se află izvorul Frumosului şi toate virtuţile în stare de Idei pure, aşadar frumosul se află în tărâmul Ideilor-Formă, lângă Binele-principiu şi Frumosul-principiu.
Sufletului nu-i rămâne decât, prin contemplare ardentă şi asiduă a carenţelor din frumosul său, să tindă permanent să-l împlinească printr-o cale ascetică plotiniană, pentru ca, mai apoi, aflându-se pe cea mai superioară treaptă, să i se reveleze Unul, prin comuniune mistică: ”este nevoie ca cel care vede, să se facă asemănător şi identic cu lucru văzut, pentru a putea purcede la contemplare. Căci nu va putea vreodată un ochi să vadă soarele, dacă n-a devenit asemănător soarelui şi nici Sufletul n-ar putea să vadă Frumosul, dacă n-ar deveni el însuşi Frumosul. Prin urmare, orice Fiinţă să devină mai întâi divină la chip şi frumoasă dacă are de gând să contemple Divinul şi Frumosul.”



Bibliografie:
• Plotin, Enneada I, 6(I): Tratatul despre frumos urmat de Viaţa lui Plotin şi ordinea scrierilor acestuia Porfir - ediţie bilingvă – notiţe introductive, text grecesc, traducere, note, cuvânt lămuritor, addenda, bibliografie esenţială de Vasile Rus, Editura Antaios, 2000.
• Emile Brehier, Filosofia lui Plotin, traducere de Dan Ungureanu, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
• Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, traducere de Laurenţiu Zoicas, prefaţă de Cristian Badilita, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
• Pierre Hadot, Ce este filosofia antică? traducere de George Bondor şi Claudiu Tipurita, prefaţă de Cristian Badilita, Editura Polirom, Iaşi, 1997.




KORPOS DIANA

Toma din Aquino si Avicenna

Esenţa în substanţe materiale, imateriale şi în Dumnezeu la Avicenna şi la Toma din Aquino

Opusculul autentic “De ente et essentia” a lui Toma din Aquino reprezintă concilierea între neoplatonismul augustinian tradiţional oficial în Biserică şi aristotelismul arabizant filtrat în Al-Farabi, Avicenna, Averoes şi o sinteză reuşită între filosofie şi teologie. Toma se remarcă în scolastica europeană în special prin calitatea expunerii sistematice (summa), realismul tomist definindu-se prin relaţia intimă între discursul ontologic şi perspectiva gnoseologică, metafizica lui fiind numită “ ontologie a fiinţării” şi “ intellectualisme existentiel” .
Toma acordă atenţie primordială triadei conceptuale ens/essentia/esse, lucrul existent, esenţa, fiinţarea, avându-şi sursa în dualismul aristotelic materie-formă, dar la Toma acest cuplu e o pură potenţă, actualizabilă prin fiinţare (esse). Cel care a facut distincţia între esse şi essentia e Avicenna (pe numele său adevărat Ibn Şina), atunci când a afirmat că Dumnezeu nu deţine esenţă proprie căci în Dumnezeu esenţa şi existenţa se confundă.
Toma a combinat ontologia aristotelică, ontologia fiinţării şi filosofia participării cu motivele creaţioniste ale lui Avicenna şi Augustin dar adevărata lui îndrăzneală cu reverberaţii în istorie constă în a prezenta Fiinţa Supremă, pe Dumnezeu, ca un scop al intelectului uman, în sfera lui “esse”. Avicenna vede în fiinţare doar un accident al esenţei, lucru cu care Averroes şi Toma nu sunt de acord. Avicenna e primul care corijează determinismul aristotelic într-un sens creaţionist.
Referindu-se la esenţa substanţelor compuse, Toma dă ca exemplu sufletul şi corpul omului pentru formă şi materie şi le conferă loc special în capitolul al II-lea din opusculul „De ente et essentia”. Esenţa este ceea ce semnificăm prin definiţia lucrului, iar definiţia substanţelor materiale naturale cuprinde forma şi materia. Esenţa nu semnifică relaţia dintre materie şi formă sau relaţia dintre formă, materie şi altceva din afară, căci ar fi ceva accidental şi exterior şi acest lucru nu se potriveşte cu definiţia esenţei. Avicenna şi Averroes (pe numele său adevărat Ibn-Roşd) văd în acelaşi mod : „Quidditas...composita est ex forma et materia; haec enim est qudditas compositi et quidditas est haec compositio” şi „ Natura quam habent specie sin rebus generabilibus, est aliquod medium, id est compositum ex materia et forma”.
Materia este principiul individuaţiei, dar pentru a nu cădea în ambiguitate, trebuie să precizăm că materia luată în considerare sub dimensiuni determinate, nu cea luata în sens comun, ci numai materia desemnată este principiul individuaţiei. Trebuie să avem clarificat faptul că în definiţia omului se include materia ne-desemnată. Desemnarea individului raportat la specie se face prin materia care este determinată de anumite dimensiuni, iar desemnarea speciei, raportată la gen se face prin diferenţa constitutivă dedusă din forma lucrului.
Forma fiinţei animate este cuprinsă implicit în forma corpului, în măsura în care corpul este genul fiinţei animate. Fiinţa animată este un gen în măsura în care semnifică un anume lucru, din a cărui formă pot decurge capacitatea de percepere şi mişcarea, doar să fie un suflet dotat cu simţire şi cu raţiune.
Genul nu semnifică numai materia, ci semnifică în mod nedeterminat întregul care se află în specie, iar diferenţa semnifică întregul, nu doar forma. Genul este dedus din materie chiar dacă el nu este materie. Atunci când rostim cuvântul “animat” avem în vedere ceva ce are suflet dar nu se determina ceea ce fiinţează. Avicenna spune că genul, în cazul diferenţei nu este înteles ca o parte a esenţei acesteia ci doar ca un fiind din afara esenţei, asa cum un subiect fiinţează prin raportare la conceptul proprietăţilor sale. Omul este alcătuit din corp şi din suflet şi spunem aşa deoarece alcătuieşte un al treilea lucru, omul, care nu este nici numai corp, nici numai suflet, însă nu putem spune că omul este alcătuit din animat şi din raţional, ci că omul este un animat raţional. Niciun lucru compus şi niciun concept nu preia predicaţia conceptelor din care este alcătuit, aşadar definiţia nu este un gen sau o diferenţă.
Esenţa speciei este semnificată prin numele „om”, „om” este predicat în legatura cu Socrate, „umanitatea” desemnează calitatea datorită faptului pentru care omul este om, şi nu materia desemnată. Partea nu poate fi predicată în legătură cu întregul, iar conceptul umanitate nu este predicat nici în legătură cu omul, nici în legătura cu Socrate, aici înţelegem spusele lui Avicenna că quiditatea unui compus nu este identică cu compusul căruia îi aparţine acea quiditate, deşi acea quiditate însăşi e compusă.
Numele om si numele umanitate semnifică esenţa omului. Om semnifică esenţa ca întreg, în măsura în care nu face abstracţie de desemnarea materiei ci o conţine implicit şi indistinct, aşa cum genul conţine diferenţa, iar numele om este predicat în legătură cu indivizii. Numele umanitate semnifică esenţa ca parte, în măsura în care face abstracţie de orice desemnare, rezultă că umanitate nu este predicat în legătură cu indivizii umani.
Avicenna afirmă că raţionalitatea nu este diferenţă, ci principiu al diferenţei deoarece noţiunile de gen şi de specie se potrivesc esenţei în măsura în care aceasta este semnificată ca întreg, precum prin om sau animal, esenţa cuprinde implicit şi indistinct acel întreg care se regăseşte în individ. În lucrarea „Despre suflet” Averroes afirmă că : „intelectul este cel care produce universalitatea în lucruri” confirmat şi de Avicenna în „Metaphisica” , „Universaliter non habet esse nisi in anima”, dar Toma îl combate pe Averroes pentru ceea ce spune în cartea a III-a, căci din universalitatea formei recunoscute prin intelect a vrut să deducă unitatea intelectului în toţi oamenii. După Toma, natura umană deţine un concept uniform pentru toţi indivizii care există în afara sufletului, ea este o întruchipare unică pentru toţi indivizii, care conduce singură la recunoaşterea tuturora, în măsura în care sunt oameni. Pe baza faptului că natura umană deţine o asemenea relaţie cu toţi indivizii, intelectul descoperă conceptul de specie şi şi-l însuşeşte.
Aşadar conceptul de specie nu ţine de ceea ce-i convine conform unei tratări absolute, nici de accidentele care însoţesc esenţa conform fiinţării deţinută în afara spiritului, ci ţine de accidentele care însoţesc esenţa conform fiinţării pe care aceasta o deţine în intelect.
În substanţele separate, imateriale, esenţa trebuie căutată în suflet, în spirit şi-n cauza primă. Forma conferă fiinţă materiei, materia nu poate fiinţa fără vreo formă, însă nu e imposibil ca o formă să fiinţeze fără materie. Forma nu se află în relaţie de dependenţă faţă de materie. Nu este necesar ca esenţele sau quidităţile spiritelor să fie altceva decât forma însăşi.
În concluzie, esenţa substanţei compuse e formă şi materie şi poate fi semnificată fie ca întreg, fie ca parte, ca urmare a desemnării materiei, esenţa lucrului compus nu poate fi predicat în legatură cu acel lucru compus, nu se poate spune despre om că este quiditatea sa, iar esenţa substanţei simple este numai formă, nu poate fi semnificată decât ca întreg, iar despre o substanţă simplă poate fi predicată esenţa sa.
Avicenna spune: „Quidditates autem omnis simplicis est ipsummet simplex. Nihil enim est receptibile suae quiditatis” , „Nec hae intelligentiae sunt convenientes in specie, ita ut individua suorum intentionum sunt convenientia” , iar aceste distincţii ocupă loc central în angelologia tomistă. Fiecare înger este unic prin esenţa sa, căci în cazul îngerilor nu există diferenţă individuală, fiecare înger reprezintă o specie cu un singur individ, şi, nefiind materiale, spiritele nu sunt nici individualizabile. Aceste substanţe sunt forme pure, dar sunt amestecate cu potenţialitatea (permixtio potentiae), care caracterizează fiindurile inferioare. Orice creatură e caracterizată de acest amestec între act şi potenţă, însă gradul de amestec determină locul creaturilor în ierarhia cosmică. Pe ultima treaptă se află materia non-desemnată, ca pură potenţă, lipsită de actualitate, iar pe treapta supremă se află Dumnezeu ca actualitate pură. În cazul spiritelor e necesar să existe o fiinţare în afara formei, de aceea spiritul e formă şi fiinţare. Orice lucru a cărei fiinţare este altceva decât natură îşi obţine fiinţarea de la altceva, care se raportează la sine ca la o cauză primă, ceea ce presupune cauza fiinţării pentru toate celelalte lucruri, aşadar spiritul e formă şi fiinţare şi-şi primeşte fiinţarea de la Fiindul prim, Fiinţarea pură, Cauza primă, Dumnezeu. Forma sau quiditatea, care este spiritul, se află în raport de potenţialitate faţă de fiinţarea pe care o primeşte de la Dumnezeu, care se comportă ca actualitate. Specific îngerilor e potenţialitatea şi actualitatea, nu forma şi materia, fiind compuşi din „ce este” şi „fiinţare”. Quiditatea spiritului este spiritul însuşi, iar fiinţarea sa e primită de la Dumnezeu. Spiritul superior e cel mai aproape de Fiindul Suprem şi deţine mai mult din actualitate şi mai puţin din potenţialitate. Intelectul potenţial al omului se află atât de aproape de lucrurile materiale, încât participă la fiinţa sa, şi sufletul şi corpul ajung să rezulte o singură fiinţă.
Însă Dumnezu se află la antipod, iar esenţa e însăşi Fiinţarea Sa. Nu se încadrează în vreun gen sau specie, deoarece ar trebui să deţină o quiditate în afara fiinţării sale. Dumnezeu este Fiinţare pură şi nu i se mai poate aduce nicio adăugire. Dumnezeu deţine toate perfecţiunile şi demnităţile din toate genurile care se manifestă în El ca unitate. Dupa părerea lui Toma, Dumnezu este causa prima al altor lucruri dar nu este causa sui, nu-şi e propria Lui cauză eficientă Lui Însuşi . Individuaţia cauzei prime, care este fiinţare pură are loc exclusiv prin bună-voinţa Sa. În concluzie, Dumnezeu este unica Fiinţă (ens) unde esenţa (essentia) şi fiinţarea (esse) coincid.
Dupa Avicenna, „fiinţa” şi „lucrul” sunt ceea ce percepe intelectul mai întâi, aşadar fiinţa ne însoţeşte absolut toate reprezentările, dar ea nu este absolut simplă, ci se dedublează nemijlocit în fiinţa posibilă şi fiinţa necesară. Fiinţa posibilă este o fiinţă care poate exista, dar ea nu va exista niciodată dacă nu va fi determinată de o cauză, astfel se va dedubla şi posibilul în pură potenţialitate şi potenţialul prin esenţă care este necesar în fapt, deoarece cauza lui există şi-l va produce cu necesitate. Ceva care nu poate să nu existe rămîne tot un „posibil", atîta timp cît nu propria lui esenţă este cea care îl face să nu poată să nu existe. Necesarul, dimpotrivă, este ceea ce nu are cauză şi care, în virtutea propriei lui esenţe, nu poate să nu existe. Posibilele există, prin urmare există şi un necesar, o cauză a existenţei lor, care este Dumnezeu. În concepţia lui Avicenna, Dumnezeu este „Necesitatea de a fi”, aşadar El posedă existenţă numai în virtutea propriei esenţe sau, esenţa este în El una cu existenţa, de aceea este Dumnezeu de nedefinit şi inefabil. Cazul lui Dumnezeu este unic, şi nu ne putem pune întrebarea Quid sit? deoarece El nu deţine vreun quid şi nu putem obţine răspuns. Tot ce nu este decît posibil are o esenţă şi, cum prin definiţie această esenţă nu-şi are în sine raţiunea existenţei, trebuie să spunem că existenţa oricărui posibil este într-un fel un însoţitor accidental al esenţei lui. Acest accident poate, de fapt, s-o însoţească în mod necesar, în virtutea caracterului necesar, al cauzei sale, dar, de drept, nu rezultă cu necesitate din esenţă, pentru că nu decurge din esenţă ca atare. În tot ce nu este Dumnezeu, esenţa se deosebeşte aşadar de existenţă.
Distincţia dintre fiinţa posibilă şi fiinţa necesară joacă la Avicenna acelaşi rol pe care-l joacă Unul şi multiplul la Plotin, Însăşi Fiinţarea şi fiinţele la Toma.
Despre spirite, Avicenna şi ulterior Toma, cred că în ele nu se găseşte o multitudine de indivizi de aceeaşi specie, în afară de sufletul uman care e unit cu corpul. În cazul lor, fiinţarea este altceva decât esenţa, care se manifestă în afara materiei, aşadar fiinţa lor nu este absolută, ci determinată şi limitată de capacitatea naturii receptoare, însă quiditatea lor este absolută, nedobândită. Din „Liber de causis” aflăm: ”Et virtus quidem eius non est facta infinita nisi inferius, non superius”. Spiritele sunt finite din punct de vedere al fiinţării lor, căci îşi primesc fiinţarea de la Fiindul Suprem, dar din punct de vedere al laturii inferioare, formele lor nu sunt delimitate de capacitatea unei materii de a le primi.
Individuarea sufletului uman depinde de un corp, căci sufletul îşi dobândeşte fiinţarea individuată prin corpul care îi este actualitate, dar doar atât cât priveşte începutul, nu şi sfârşitul, căci individuaţia nu dispare în mod necesar odată cu suprimarea corpului. Avicenna afirmă: „Singularitas ergo animarum...incipit esse cum corpore tantum...postea animae sunt separatae sine dubio a corporibus”.
Quiditatea nu le este identică cu fiinţarea, aşadar pot fi predicate, de aceea în cazul lor se manifestă genul, specia şi diferenţa. Avicenna face distincţie între genul şi diferenţa substanţelor materiale şi imateriale, pentru cele alcătuite din materie şi formă, genul se desprinde din ceea ce este material în lucruri, în diferenţă din ceea ce este formal în ele; forma: „este diferenţă simplă a ceva care se constituie prin ea” „o diferenţă simplă nu deţin decât speciile ale căror esenţe sunt alcătuite din materie şi formă” . La substanţele imateriale, genul se desprinde din esenţă, dar diferă datorită gradului de apropiere sau depărtare faţă de potenţialitate şi actualitate.
Datorită opuscului „De ente et essentia” ştim că „Filosoful” acceptat de scolastici era Aristotel, ştim cine era „Comentatorul”, Averroes, ştim deasemenea că traiectoria gândirii lui a fost scăldată în schemele filosofice ideatice ale lui Boethius, Plotin, Augustin şi mai cu seamă în aristotelismul mozarab. Toma a reuşit, într-un climat ostil filosofiei, căci episcopul Parisului, Ettiene Tempier a ajuns chiar să respingă şi aristotelismul din cauza teoriei averroiste, care afirma că intelectul este acelaşi în toţi, în Dumnezeu şi în oameni, să reconcilieze filosofia cu doctrina creştină, cu ajutorul lui Albertus Magnus, călugăr dominican şi magistru la Paris .
Tot prin această lucrare a lui Toma am aflat că esenţa rămâne universală deoarece există materia signata şi de tripla distribuţie a esenţei: gen-materie, specie-compus, diferenţă-formă ansamblând esenţa individuată precum şi de faptul că semnificarea esenţei ca întreg este individualul, adică omul, iar ca parte este universalul, adică umanitatea.
Esenţa în sine nu poate fi universală deoarece nu are nici unitate, nici comunitate. Esenţa din indivizi nu poate fi universală deoarece este plurală, aşadar esenţa universală trebuie căutată în suflet.
Chiar dacă titlul acestei lucrări încorporează doar esenţa, fiinţarea şi fiinţa, ens şi esse sunt centrul de greutate al lui Toma, însă ele sunt împletite strâns de essentia, căci nicio non-fiinţare n-are esenţă.








BIBLIOGRAFIE:

• Thomas de Aquino, De ente et essentia,Despre fiind şi esenţă, Ediţie bilingvă, Traducere, Introducere şi comentarii de Eugen Munteanu, Editura Polirom, 1998.










KORPOS DIANA
Masterat
Anul I

Ce este gnoza si gnoseologia pentru zilele noastre?

In iuresul antrenant al momentului in care traim, noi navigam odata cu internetul, cu "aparatura", copiii stiu mult mai multe decat aveam noi acces la informatii cand eram de varsta lor, ceea ce a dus la nasterea unei polemici care include dihotomia bine-rau. Oare e bine ca un copil sa aiba acces la informatii atat de variate? Uneori esti uimit de ce poate spune un copil, esti de-a dreptul speriat si nu stii cum sa reactionezi. Alteori, esti uimit intr-un mod placut, ba chiar multumit de gradul de inteligenta, de capacitatea mare de stocare a informatiilor unui copil precum si de faptul ca el se descurca in stilul unui om matur. Insa nu ne dam seama ca un copil poate auzi multe chiar si reproduce multe informatii dar nivelul de intelegere difera profund de cel ajuns la maturitate. Astfel se produc deviatii in gandire.
Nici cu alimentatia si rasfatul nu stam prea bine la ora actuala, caci copiii, pe cat sunt de micuti pe atat ar trebui sa fie de frumusei, insa straturile de grasime le acopera dulceata.
Asadar cu siguranta necesitam schimbare in bine!!! Noi tot asteptam dar schimbarea nu cade de undeva ci provine din gradul de civilizatie al fiecarui individ in parte, din buna-vointa si deschiderea lui intrinseca, open-minded mankind. Avem impresia ca numai populatia din alte tari o duce bine dar nu tinem cont de deceniile de ani de cand ei o duc asa cum incercam s-o ducem noi astazi si fara sa fie in forta, ci in mod natural s-au dezvoltat, iar noi ne straduim sa-i prindem din urma. Dar i-am prinde doar daca ei ar stagna.
Traim o epoca a globalizarii, si fiindca, altii au fost inventatorii, noi preluam ca atare si beneficiem de facilitatile lor. Asadar noi ajungem sa facem uz de unele beneficiente despre care nu stim mai nimic dar totusi le utilizam mai frecvent decat toate vechiturile noastre traditionale de care ne-am lepadat extrem de lesne.
Etimologic, cuvantul internet provine din "inter" care insemna "intre", presupune legatura si "net" de la Network, Transmission Control Protocol care a fost inventat de Roberto Kahn y Vinton Cerf in 1973.
Putini dintre utilizatorii termenului "avatar" stiu ca el inseamna "mesager", curier, comisionar, adica cel care aduce un mesaj.
Prin urmare noi suntem purtatorii si utilizatorii unor obiecte gata finisate nefiind la curent cu modalitatile lor de finisare sau cu ceea ce semnifica.
Omul este un microcosmos in care se reflecta macrocosmosul. Nosce te ipsum si apoi intreaga universalitate!
Gnoza reprezinta o intelepciune superioara si transcedentala, "gnosis" este stiinta proorocului, cunoasterea universala si atemporala, o atitudine existentiala, o philosophia perrenis, un curent metafizic al crestinismului, cunoasterea experientei mistice directe.
Pentru a nu fi un subiect desuet, toate eceste nominalizari le putem restrange la nevoia omului de a fi cumpatat, de a duce o viata frumoasa, de a sti sa traiasca, de a avea un echilibru in viata, o pace sufleteasca imanenta. Fiind propriul si liberul sau arbitru, omul nu stie ce sa aleaga din multitudinea de posibilitati etalate ca un desfasurator inaintea sa. In asta consta deosebirea dintre oameni: calitatea superioara a caracterului, cum sa dobandesti un comportament frumos indiferent de curent ideologic, societate, anturaj, tendinte, mediu social, familial, cultural.
"Totul curge, totul devine" nimic nu ramane la fel, prin urmare, daca schimbarea este o parte din firea noastra atunci trebuie sa stim incotro s-o directionam si cum s-o modelam. Noi suntem proprii sculptori ai caracterului nostru. Automat si inerent alegerii unei extreme, ea o contine pe cealalta, la antipod. Prin urmare trebuie sa ne ferim de un comportament adept al extremelor, coleric de nestapanit, impulsiv, trebuie sa iesim din mijlocul ardent al problemei, s-o evaluam din afara ca si cum ar apartine altcuiva si s-o solutionam. E usor de spus, greu in practica, insa orice lucru de care esti multumit necesita exercitiu, apoi intra in obisnuinta, in reactii automate, in instinct, schimbandu-se perceptia asupra lui. Din ceva imposibil devine chiar usor (ca si condusul de autovehicule).
Fii propriul tau conducator de viata, alege deoarece nu toti oamenii beneficiaza de acest drept pentru a fi multumit de ceea ce esti, de cum esti perceput de ceilalti, pentru a te iubi pe tine insuti si a fi iubit!!!
Gnoza are mai multe laturi: cuprinde filosofia, arta, stiinta si religia. Gnoseologia este teoria cunoasterii, epistemologia. Astazi, fiind un popor democratic stim ca empirismul e la putere, bem, mancam, poluam, ne lafaim in lux pentru imagine si folosim "limbaj de lemn".
Platon era impotriva democratiei, punand-o pe penultima treapta a raului, ultima fiind tirania, din cauza a ceea ce o caracterizeaza: neinfranarea.
Vom putea noi, neavand ani de civilizatie in spate, indivizii din Romania, sa ducem o viata echilibrata, sa traim in mijlocul unei civilizatii si a unei culturi frumos mirositoare si placuta la vedere ca o floare de lotus???